Transferuri de populație în Uniunea Sovietică

Transferuri de populație în Uniunea Sovietică

Principalele rute de deportarea în timpul procesului de dezchiaburire din URSS în perioada 1930–1931
LocUniunea Sovietică și teritoriile ocupate
Obiectivculacii (chiaburii), țăranii, minoritățile entice și cetățenii teritoriilor ocupate
Data1930–1952
Tip atacPurificare etnică, transfer de populație, muncă forțată, genocid,[1][2] [3] [4]
Morți~800.000[5]–1.500.000 [6] în Uniunea Sovietică și statele baltice
ParticipanțiOGPU / NKVD
Motivdezchiaburirea, colonizările forțate în Uniunea Sovietică și al Doilea Război Mondial
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Represiunea în masă
în Uniunea Sovietică
Represiunea economică
Represiunea politică
Represiunea ideologică
Represiunea etnică
Parte a seriei
Transferuri de populație
în Uniunea Sovietică
Politici
Populația
Operațiuni
Prizonierii de război
Deportările de forță de muncă

Transferurile de populație în Uniunea Sovietică pot fi clasificate în următoarele categorii generale:

De cele mai multe ori, destinațiile transferurilor erau zone îndepărtate, nepopulate. Vezi și Colonizările involuntare în Uniunea Sovietică.

Astfel de termeni au atras critici din partea binecunoscutului cercetător al migrației forțate în URSS, Nikolai Bugai. Potrivit lui Bugai, astfel de concepte sunt greu de folosit[7]. Bugay însuși în revizuirea acestor migrații folosește conceptul de «relocare forțată»[8].

Bugay nu este singurul care critică folosirea conceptului de «deportare» în legătură cu relocările forțate sovietice.

Istoria

[modificare | modificare sursă]

Politica sovietică de deportare a început cu evacuarea cazacilor Gărzii Albe și a marilor proprietari de pământ în anii 1918-1925.[9]

Primele victime ale deportărilor sovietice erau cazacii din regiunea Terek, care în 1920 au fost evacuați din casele lor și trimiși în alte zone din Caucazul de Nord, Donbas și Nordul îndepărtat, iar pământul lor a fost transferat cecenilor și ingușilor.[10]

Deportările membrilor unor anumite categorii sociale

[modificare | modificare sursă]

Culacii au reprezentant cea mai numeroasă categorie socială care a fost deportată. Deportarea celor denumiți oficial culaci a inclus mai multe valuri importante, care au continuat până la începutul anului 1950.

Deportările pe criterii etnice au fost justificate pe motive politice și sociale, de exemplu ale polonezilor din teritoriile anexate în 1939 din estul Poloniei, care sunt în zilele noastre zonele vestice al Belarusului și Ucrainei.

Mai multe secte religioase, cea mai importantă fiind Martorii lui Iehova, au fost declarate antisovietice, iar membrii lor au fost deportați.

Transferurile unor grupuri etnice

[modificare | modificare sursă]

Mutarea în masă a unor grupuri etnice, potențial dăunătoare sovietelor, a fost o tehnică folosită foarte des de Stalin cât timp a fost la putere. Victimele acestor transferuri au fost polonezii (1934), coreenii (1937), ucrainenii, evreii, lituanienii, letonii, estonii (1940-1941 și 1945-1949), germanii de pe Volga (1941), balkarii, cecenii, ingușii (1944), calmîcii (1944), turcii meșketieni (1944), tătarii din Crimeea (18 mai 1944). Un mare număr de culaci, indiferent de naționalitate, au fost relocați în Siberia și Asia Centrală.

În timpul și după încheierea celui de-al doilea război mondial, Stalin a ordonat o serie de deportări la o scară nemaintâlnită, care au afectat profund compoziția etnică a Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportați în Siberia și în republicile central-asiatice. Separatismul, împotrivirea la legile sovietice, colaborarea cu invadatorul nazist erau cele mai des citate motive oficiale pentru deportări, deși nu se poate neglija o dorință secretă de purificare etnică a anumitor regiuni, așa cum a fost cazul Crimeii și a trătarilor băștinași.

Deportările au început cu polonezii din Belarus, Ucraina și Rusia Europeană, (vezi Minoritatea poloneză din Uniunea Sovietică), atingând apogeul în 1932-1936. Coreenii din Orientul Îndepărtat Sovietic au fost deportați în 1937. Au urmat germanii de pe Volga și alte naționalități din Crimeea și nordul Caucazului. Alte minorități au fost alungate din zona de coastă a Mării Negre: bulgarii, grecii și armenii. Din zonele nou cucerite în Polonia au fost deportați 400.000 de oameni. La fel s-a întâmplat și în țările baltice, de unde au fost deportați peste 200.000 de oameni. Din regiunea Cernăuți și din RSS Moldovenească au fost deportați românii, estimările fiind între 200.000 și 400.000 de oameni. În conformitate cu ultimele recensăminte, în Rusia trăiesc 20.000 de români, iar în Kazahstan trăiesc peste 180.000, victime ale deportărilor, sau urmași ai acestora. Numărul celor care au pierit în timpul deportărilor este uriaș: s-a estimat că 60% dintre balticii deportați au murit și aproape jumate dintre tătarii din Crimeea au pierit de foame în primele 18 luni de exil. În total se apreciază că au murit 40% dintre toți cei care au fost deportați.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, populația germană din regiunea Kaliningrad a fost înlocuită cu cetățeni sovietici, în special cu ruși.

În februarie 1956, Nikita Hrușciov, în discursul său secret Despre cultul personalității și consecințele sale, a condamnat deportările și încălcarea principiilor leniniste, apreciind că ucrainenii nu au avut parte de deportare "numai pentru că erau prea mulți și nu exista un loc în care să fie deportați". Guvernul său a inversat cursul numeroaselor deportări staliniste, deși, nici până în anul 1991, tătarilor crimeeni, turcilor meșketieni și germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă în masă pe pământurile strămoșilor lor. Deportările au avut un efect profund asupra cetățenilor neruși din URSS și situația lor continuă să fie o problemă politică majoră – amintirea deportărilor în masă a jucat un rol major în mișcările separatiste din țările baltice, Tatarstan și Cecenia.

Transferul în lagărele de muncă forțată

[modificare | modificare sursă]
Fragment al monumentului „Exodul și întoarcerea” (rus «Исход и Возвращение», Elista, Kalmîkia

Transferurile în lagărele de muncă, Gulag, și sistemul colonizărilor obligatorii au fost plănuite în conformitate cu cerințele politicii de populare ale zonelor îndepărtate și nelocuite din URSS. Proporția uriașă a acestor colonizări forțate a dus la părearea politicienilor occidentali conform căreia creșterea economică a Uniunii Sovietice s-a bazat în mare parte pe munca sclavilor din Gulaguri. În același timp, în mai multe ocazii, au existat cazuri de transferuri de forță de muncă făcute prin mijloace non-violente, prin intermediul "recrutărilor" (вербовка). Forța de muncă din bazinele miniere Donbass și Kuzbass a fost completată prin astfel de mijloace. (Pentru a face o comparație istorică, în Imperiul Rus, minerii din minele de stat (bergalî, "бергалы", din limba germană Bergauer) erau recrutați dintre tinerii care doreau să nu facă serviciul militar care, într-o anumită perioadă era de 25 de ani).

Au fost mai multe campanii pentru transferul de forță de muncă:

  • Douăzeci și cinci miist
  • Campania câmpurilor virgine
  • Transferul de forță de muncă în industria petrolieră din Baku. În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, în octombrie 1942, datorită amenințării germane, aproximativ 10.000 de muncitori din industria petrolieră din Baku și împrejurimi au fost transferați către zone cu potențial petrolier: zona "Baku Secundară " (câmpurile petroliere Volga-Ural), Kazahstan și Sahalin, în condițiile în care și naziștii urmăreau să cucerească zona petrolieră din Azerbaijan.

Cronologie

[modificare | modificare sursă]

Cifrele cu privire la populație sunt rotunjite.

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Wikisource

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ UNPO: Chechnya: European Parliament recognizes the genocide of the Chechen People in 1944
  2. ^ Rosefielde, Steven (). Red Holocaust. Routledge. p. 84. ISBN 978-0-415-77757-5. 
  3. ^ Perovic, Jeronim (iunie 2018). Perovic, Jeronim (2018). From Conquest to Deportation: The North Caucasus under Russian Rule. Oxford University Press. ISBN 9780190934675. OCLC 1083957407. p. 320. ISBN 9780190934675. 
  4. ^ Burds, Jeffrey (). „The Soviet War against 'Fifth Columnists': The Case of Chechnya, 1942–4”. Journal of Contemporary History. 42 (2): 267–314. doi:10.1177/0022009407075545. 
  5. ^ Grieb, Christiane (). „Warsaw, Battle for”. În C. Dowling, Timothy. Russia at War: From the Mongol Conquest to Afghanistan, Chechnya, and Beyond. ABC-CLIO. ISBN 9781598849486. LCCN 2014017775. 
  6. ^ Werth, Niholas (). „Strategies of Violence in the Stalinist USSR”. În Rousso, Henry; Golsan, Richard Joseph. Stalinism and Nazism: History and Memory Compared. University of Nebraska Press. ISBN 9780803290006. LCCN 2003026805. 
  7. ^ Бугай Н. Ф. Защита состоялась, проблемы остаются… // Приволжский научный вестник. — 2014. — № 7 (35). — С. 123.
  8. ^ Бугай Н. Ф. Защита состоялась, проблемы остаются… // Приволжский научный вестник. — 2014. — № 7 (35). — С. 118—135.
  9. ^ У истоков советской депортационной политики: выселения белых казаков и крупных землевладельцев (1918—1925)
  10. ^ „Кавказская депортация”. Arhivat din original în . Accesat în . 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Transferuri_de_populație_în_Uniunea_Sovietică&oldid=16475759